În ultimii ani, sindromul de burnout a devenit tot mai frecvent întâlnit în mediul organizațional. De multe ori, acesta justifică rata ridicată de absenteism, ceea ce poate avea ca și consecințe pierderi mari, atât în ceea ce privește retenția angajaților, cât și pe plan economic.
Burnout-ul a fost definit de Herbert Freudenberger ca fiind o stare de epuizare fizică și mentală, ce se dezvoltă treptat, dintr-un stres continuu spre epuizare, din cauza sarcinilor presante. Există mai multe elemente ce pot compune tabloul burnout-ului, incluzând și elementul insatisfacției profesionale sau al celui legat de performanță, însă majoritatea converg spre ideea că acesta reprezintă rezultatul stresului cronic, ce nu a fost gestionat eficient. Având în vedere atât impactul negativ al burnout-ului asupra echilibrului angajatului, cât și asupra costurilor imense în ceea ce privește productivitatea, suntem de părere că, în mediul profesional, este de maximă importanță atât prevenirea acestuia, cât și intervenția psihologică, atunci când situația o impune.
Atunci când ne referim la stres, avem nevoie să-l diferențiem de factorii ce îl cauzează. Stresorii sunt cei care activează răspunsul la stres în corpul nostru. Poate avea legătură cu ceva ce am perceput prin simțurile noastre (văzut, auzit, mirosit, gustat) sau chiar imaginat că ar putea să ne facă rău. Interesant este faptul că, datorită unei porțiuni mici din creierul uman, acesta nu poate face diferența dintre ceea ce ne imaginăm și ceea ce este real. Când ne referim la factorii stresori, putem diferenția între cei externi (profesia, aspectele financiare, familiale, normele, expectanțele culturale și altele) și interni (tendința de auto-critică, imaginea de sine negativã, traumele, grijile legate de viitor, etc.). În moduri diferite și cu intensități diferite, toate acestea pot fi interpretate de către creierul uman ca fiind amenințări potențiale.
Stresul este acea schimbare neurologică și fiziologică ce are loc în corp, atunci când întâlnim unul dintre acești factori. Acesta este, de fapt, un răspuns adaptativ al corpului, ce ne poate ajuta să facem față unor situații percepute de către creierul nostru ca fiind amenințătoare. Atunci când creierul uman sesizează un astfel de pericol, acesta activează în mod automat un răspuns constând într-o cascadă de elemente neurologice și hormonale ce inițiază schimbări fiziologice, pentru a ne ajuta să supraviețuim: epinefrina este secretată în mod instant pentru a pompa sângele în mușchi, glucocorticoizii ne fac să continuăm, iar endorfinele ne ajută, pe moment, să ignorăm cât de inconfortabile sunt toate acestea. Inima bate mai tare, sângele este pompat mai puternic, iar presiunea sângelui crește, ceea ce ne determină să respirăm mai rapid. Mușchii se tensionează, iar sensibilitatea la durere se diminuează. Atenția este alertă și vigilentă, cu focus pe amenințarea potențială, simțurile sunt ascuțite, iar percepția se îngustează, pentru a acorda atenție pericolului. În plus, cu scopul de a maximiza eficiența corpului în această stare, activitatea anumitor organe este încetinită: digestia încetinește, iar sistemul imunitar are parte de o serie de schimbări. Funcțiile reproductive sau regenerative sunt, și acestea, încetinite, fiind maximizate acele funcții care ne ajută să facem față pericolului perceput.
Așadar, în fața pericolului perceput ca atare, tendința instinctuală, automată este aceea de a încremeni, de a lupta sau de a fugi. În cel din urmã caz, spre exemplu, are loc un răspuns complex, cu un scop principal: acela de a genera oxigen și energie în mușchi, în anticiparea nevoii de a scăpa. Orice proces ce nu e relevant acestei nevoi este încetinit.
Și, deși răspunsul instinctual automat este încununat cu succes, iar amenințarea pare să fi dispărut, de cele mai multe ori, corpul rămâne în alertă, pentru că existã posibilitatea sã nu afi acționat spre a-i oferi indiciul că suntem în siguranță. De aceea, acesta poate rămâne blocat în răspunsul la acest stres. Menținerea acestui răspuns în corp pe o perioadă îndelungată este, de fapt, ceea ce ne epuizează, atât la nivel psihic, cât și la nivel fizic.
Există multiple modalități psihoterapeutice de gestionare a burnout-ului, indiferent că ne referim la cea cognitiv-comportamentală sau psihosomatică. O importantă parte din terapia burnout-ului este aceea de înțelegere a dezvoltării lui, însă acesta poate deveni parte dintr-un tablou patologic amplu. Burnout-ul poate fi un precursor al anxietății, problemelor de somn, oboselii cronice, excesului de alcool și droguri, disfuncțiilor relaționale și chiar a suicidului. De aceea, în cadrul mediului profesional, este important să se pună accentul și pe înțelegerea și adoptarea unei igiene emoționale și psihologice, ca parte a unui climat organizațional firesc. Burnout-ul este una dintre cele mai frecvente afecțiuni asociate stresului profesional, costurile acestuia fiind mari nu doar la nivel personal, ci și la nivel colectiv.În categoria direcțiilor de prevenție a burnout-ului, e important să se realizeze delimitarea vieții profesionale de cele personale, sociale și familiale. De asemenea, atenția acordată psihicului ar fi de dorit să fie egalată de cea acordată corpului fizic, acestea două fiind în mod direct conectate: astfel, activitatea fizică poate fi o modalitate eficientă de a ne recăpăta chiar și echilibrul psihic, ajutând și în direcția sarcinilor cognitive. Pe de altă parte, orice activitate care aduce o stare de bine poate contribui la reîncărcarea “rezervoarelor” personale și, implicit, permite creierului să se reechilibreze. Abordarea companiilor cu un nivel de activitate supus termenilor și presiunii ar fi de dorit să fie una în direcția normalizării nevoii unui ABC psihologic, o strategie de acest gen incluzând, spre exemplu, prevenirea burnout-ului. Angajații care pot avea un nivel ridicat al wellbeing-ului în cadrul companiei vor fi mai echilibrați, mai productivi și, implicit, loiali.